Home misiune proiecte programe Evenimente CONTACT

Nicolae Jiga (1790-1870) – ctitor de cultură și școală românească, om al Bisericii și al neamului său

Nicolae Jiga (1790-1870) – ctitor de cultură și școală românească, om al Bisericii și al neamului său

Nicolae Jiga (1790-1870) – ctitor de cultură și școală românească, om al Bisericii și al neamului său

„Cultura este cea care apără sufletul unei țări, așa cum armata îi apără teritoriul. Degeaba ne-am păstra teritoriul, dacă ne-am pierde sufletul...”(Octavian Paler).

Între marile personalități ale Bihorului, care au creionat istoria culturală și spirituală a acestor locuri, se numără și marele mecenate Nicolae Jiga. Deși, o figură nu foarte cunoscută în arealul orădean, totuși, el a punctat istoria acestor locuri asemenea lui Emanuil Gojdu sau Aurel Lazăr.
Nicolae Jiga s-a născut la 4 octombrie 1790 dintr-o familie de simpli țărani din Sânicolau Român. Numele de familie Judeu provine de la jude-judecia, o veche instituție românească de judecată. La Oradea, oficialitățile maghiare i-au maghiarizat numele în Zsiga, pe care l-a purtat până la moarte. Românii însă i-au romanizat forma în Jiga, așa cum apare în multe acte în care e pomenit. Școala primară a urmat-o în satul natal, iar gimnaziul la Oradea. Datorită activității sale politice și culturale românești a intrat de la început în breasla negustorilor macedo-români și greci, colonie foarte puternică la vremea aceea în Oradea, se pare că în familia Anei Kosperda, cu care se va căsători mai târziu. Prin căsătoria cu Ana Kosperda, cu care a avut trei copii, Nicolae Jiga intră în posesia unei prăvălii de manufacură care îi va aduce venituri frumoase pe care le va aloca pentru sprijinirea și educarea tinerilor iubitori de carte. Biografia sa până la vârsta de 27 de ani este reflectată destul de sumar în documentele vremii. Faptele sale ulterioare însă, au umplut pagini memorabile de istorie.
Înzestrat cu calități politice și culturale, se va remarca prin lupta pentru emanciparea românilor bihoreni, într-o perioadă a marilor frământări pentru comunitatea orădeană. Cu toate ingerințele și obstrucționările capitlului romano-catolic, care nu vedea cu ochi buni accederea unui intelectual român la funcțiile de conducere ale orașului, Nicolae Jiga se va remarca în spectrul politic bihorean. Astfel că la 3 noiembrie 1828 Nicolae Jiga a fost ales membru al Adunării generale a orașului, iar din 1832 devine senator și comisar orășenesc pentru breasla croitorilor, iar în anul 1834 devine jude secund al orașului. În perioada 1832-1848 este ales în fiecare an fie ca senator, fie în calitate de consilier orășenesc, participând activ la viața comunității. Activitatea sa nu s-a mărginit doar la dimensiunea strict politică, ci se impune în sprijinirea comunității românilor ortodocși desfășurând o activitate prodigioasă și pe tărâm școlar și bisericesc, fiind un promotor asiduu al cultivării și promovării limbii române în spațiul românesc. El este, prin excelență, paradigma elocventă pentru contemporaneitate a participării active a laicatului în viața Bisericii și modelul omului politic care nu separă discursul ideologic, de realitățile sociale și culturale ale vremii.
Cea mai importantă faptă a lui Nicolae Jiga a fost întemeierea Fundației „Sfântul Nicolae” în Oradea Mare, în anul 1860, pentru ajutorarea elevilor și studenților români proveniți din familiile nevoiașe din satele bihorene care studiau la școlile din Oradea. Fundația era condusă de un senat format din 11 membri: cinci clerici și șase mireni și cuprindea un internat în care erau cazați în mod gratuit câte 20 de tineri anual (mai târziu numărul lor a crescut la 40), unde li se asigura hrană, îmbrăcăminte și rechizite școlare. Pe lângă acestea elevii și studenții din acest internat aveau la dispoziție și o bibliotecă destul de mare. Conform Statutului Fundației, Președintele Senatului fundațional era protopopul Orăzii-Mari sau vicarul consistorial, iar între membrii clerici ai Senatului, parohul Bisericii cu Lună, împreună cu epitropul prim erau membrii de drept. Cu excepția președintelui fundației și a membrilor de drept, ceilalți membrii ai Fundației erau numiți sau confirmați de către Consistoriul ortodox orădean în acord cu episcopul Aradului care avea jurisdicție canonică și în Bihor la vremea respectivă, iar mai târziu, după reînființarea Episcopiei Oradiei (1920), direct de către episcopul local. Locația acestui internat s-a aflat până în 1885 în clădirea de pe colțul străzii Avram Iancu cu Iuliu Maniu, între Biserica cu Lună și Biserica Sf. Nicolae, iar după acest an, pe strada Nicolae Jiga (fostă Castanilor). Internatul a dăinuit până în anul 1948, când a fost desființat, iar clădirea a fost trecută în proprietatea statului.
O institutuție identică va înființa și la Beiuș, vatră românească plină de istorie. Mai întâi, constituie un fond de 2000 de fl. din care urmau să fie ajutați prin burse elevii români care studiau la școlile din Beiuș. După modelul Fundației sale de la Oradea, intenționează deschiderea unui internat pentru tinerii săraci din satele beiușene. Astfel, cumpără o casă cu grădină în strada Sf. Ioan, în valoare de 3000 de fl., care avea să fie folosită în parte ca alumneu pentru 6-10 tineri, iar alta să fie închiriată în vederea susținerii alumneului. Din nefericire, internatul nu se va mai concretiza, însă din fondurile Fundației se va da săptămânal un ajutor de pâine și burse multor tineri beiușeni.
Deși nu a fost dascăl, pentru că pregătirea sa a fost cu totul alta, a avut cu siguranță voacație de pedagog. Nu pentru că a fost înzestrat cu o inteligență sclipitoare, ci pentru faptul că a luptat pentru educarea și luminarea tineretului român, cu precădere ortodox. Pe bună dreptate poate fi considerat creator de școală românească. A avut viziune de perspectivă asupra destinului neamului românesc, știind că un popor ignorant este foarte ușor supus anarhiei și dezbinării și poate fi oricând privat de libertate și de drepturi. De aceea, a insistat foarte mult pentru înființarea de școli românești și instituții fundaționale în care să învețe și să fie susținuți tinerii dornici de carte și fiii celor privați de educație datorită sărăciei și precarității condițiilor de trai. A văzut în școală o investiție pe termen lung, ale cărei roade însă nu vor înceta să apară.
Insistența cu care Nicolae Jiga încearcă mutarea Preparandiei de la Arad la Oradea, înființată prin decretul nr. 10573, din 19 septembrie 1812, emis de împăratul Francisc I, este elocventă în acest sens. Preparandia pregătea pe viitorii dascăli și mai târziu, pe viitorii preoți, iar la Oradea funcționa doar un simplu curs de normă în acest sens cu durata de trei ani. Astfel că, în anul 1813 adresează un memoriu Locoteneței regale, în numele comunității ortodoxe din Oradea, în care menționează faptul că aceasta (comunitatea) își ia angajamentul că va susține din fonduri proprii Preparandia, în cazul în care se va accepta mutarea ei la Oradea. Cu toate că acest deziderat nu s-a realizat, în cadrul Preparandiei au învățat foarte mulți tineri bihoreni susținuți de-a lungul vremii de Fundația jigăiană. A cumpărat teren pentru zidirea unei școli la Tinca, unde se află azi Liceul care-i poartă numele.
Datorită interesului său în vederea susținerii învățământului românesc, începând cu anul 1839 este numit inspector școlar pentru Școlile românești din Oradea-Velența și Sânicolau-Român, calitate pe care o va deține până în anul 1870 când, conform Statutului Organic șagunian, calitatea aceasta trece în atribuțiile protopopilor locali.
Fundația jigăiană nu au avut doar o conotație caritativă, ci a fost prin excelență un adevărat focar de cultură ce a avut drept scop cultivarea limbii și identității românești într-un context în care procesul de deznaționalizare prin școală devenise un fapt de necontestat. Așa se face că instituția jigăiană, internatul sau alumnul în care erau găzduiți tinerii ortodocși români era un adevărat refugiu lingvistic, unde se vorbea limba română. Astfel că Internatul nu era doar un loc de găzduire a celor ce urmau studiile la școlile amintite, ci și o adevărată școală românească în care, pe lângă învățarea limbii române care era vorbită de către toți tinerii care pășeau pragul acestui internat, erau promovate și valorile culturale românești. Internatul era o adevărată agora unde se întâlneau studenții și elevii români (mulți dintre ei fiind găzduiți în altă parte) pentru discuții, seri literare și diferite activități extrașcolare. Că realmente internatul avea imaginea unei instituții prin excelență educative, o dovedește valoroasa bibliotecă adunată prin donații și achiziții, care cuprindea cărți din domenii variate: științifice, literare, juridice și care era pusă și la dispoziția studenților și elevilor externi. Pentru ca „procesul de învățământ” să se desfășoare în condiții optime au fost procurate și o serie de materiale didactice auxiliare (table, hărți etc.), a fost desemnat un instructor (meditator) care îi supraveghea și îi ajuta pe tineri la asimilarea materiilor de studiu și a fost angajat un dirijor care îi învăța pe tineri cântece și poezii românești care erau rostite cu prilejul serbărilor anuale și a diferitelor evenimente. Ca un corolar la toate acestea, în fiecare Duminică, tinerii aluminiști participau la Sfânta Liturghie la Biserica cu Lună. Unul dintre elevii care au locuit în internatul jigăian, aflat încă în viață, relatează faptul că, în anii perioadei interbelice, după reînființarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, aproape în fiecare săptămână erau vizitați de episcopul ortodox. Un motiv în plus pentru a înțelege că această instituție, dincolo de rolul caritativ și educativ a fost un ambient de cultivare a valorilor morale și de credință. În Statutul Fundației, la primul paragraf se menționează următoarele: „scopul fundațiunii este creșterea de oameni de omenie și cetățeni crescuți în frica Domnului, creșterea de români și creștini adevărați cari să lucreze spre binele bisericii greco-orientale(ortodoxe) și carii să înainteze luminarea poporului”.
O altă latură a activității sale în cultivarea spiritualității românești a fost și contribuțiile sale la ridicarea și sprijinirea materială a unor biserici ortodoxe din Bihor. De pildă, în anul 1860, Nicolae Jiga cumpără un intravilan pentru biserica și școala din Tinca contravalorii de 4000 de fl., teren pe care s-a ridicat biserica de lemn ce dăinuie și azi. Faptul acesta este menționat în registrele Fundației jigăiene, cf. Ședinței din 18 iunie 1871, nr 28: „Președintele referează cum că Nicolae Zsiga senior a cumpărat în Tinca un fund de 4 cubule pe care s-a fundat biserica de acolo și care fund e și întăbulat în Cartea Funduală”.
Un gest asemănător va face și pentru orașul Beiuș, vatră de spiritualitate românească ortodoxă. În ședința Consiliului parohial din 6 aprilie 1866, Ioan Papp aduce la cunoștința comitetului curmătoarele: „Nicolae Jiga senior, cetățean și fundator din Oradea Mare cu datul de 31 martie a.c. a adresat una epistolă către Dsa, în care, din bunăvoință proprie, arătându-și mare animozitate (însuflețire) în privința acestei comunități, a binevoit a propune pentru acoperirea turnului bisericii, suma de 500 de fl.” Tot în același an, 1866 contribuie cu 200 de florini la repararea bisericii din Sânicolau-Român, iar în 1868 cheltuiește din banii săi 2000 fl. pentru repararea Bisericii cu Lună din Oradea și pentru aurirea turnului acesteia, înnegrit după incendiul din anul 1836.
Credința sa a fost ortodoxia, legea de veacuri care a menținut în existență Neamul românesc. Ține să precizeze acest fapt în Statutul fundațional. A înțeles că salvarea neamului său poate fi realizată numai prin Biserică, vatra de spiritualitate care a menținut mereu aprinsă flacăra românismului. De aceea, a luptat întâi pentru autonomia Bisericii ortodoxe din Bihor de sub jurisdicția Mitropoliei sârbe de Karlovitz, care se afla sub lupa Coroanei catolice de la Viena și Buda. Dependența jurisdicțională bisericească de Karlovitz anihila și orice idee de autodeterminare națională. De aceea, reînființarea Mitropoliei Transilvaniei de către Andrei Șaguna, anul 1864, a deschis drumul afirmării identității și unității naționale în Transilvania. În 1832 el devine vice-epitrop al Bisericii cu Lună, calitate în care va pregăti mărețul act de sfințire a bisericii, iar din 1848 prim-epitrop al Bisericii cu Lună calitate în care va sprijini și ajuta foarte mult această biserică și nu numai.
Parafrazându-l pe Sf. Ioan Gură de Aur, cred că Nicolae Jiga a fost cu adevărat un om al inimii. Când Sf. Ap. Pavel se adresează corintenilor cu cuvintele: „Lărgiți inimile voastre” (II Cor. 6,13), nu se referă la o redimensionare spațială în trup, ci la una de ordin sufletesc, aceea de a face loc semenului nostru în inima noastră. Cu adevărat Nicolae Jiga a fost făptura filantropiei, a generozității, știind să genereze în condițiile de atunci o politică socială articulată. Pâinea pe care o oferea elevilor săptămânal era bănuțul văduvei, nu pentru că era ultimul, ci pentru că dăruia cu generozitate. A înțeles preceptul biblic: „Împarte pâinea ta cu cel flămând și nu uita de cel gol”(Is. 58,7). A fost conștient de faptul că omul valorează cât valorează faptele sale și că afirmarea credinței revendică fapta iubirii concrete. „Credința fără fapte este moartă” (Iacov 2, 26). În acest sens, în anul 1869 înființează în Beiuș un fond de pâine pentru elevii săraci greco-ortodocși ai liceului de acolo, de 3000 fl. Din acest fond mai târziu s-au dat burse elevilor săraci din internatul ortodox din Beiuș.
În deceniile de mijloc ale sec. al XIX lea și până la moartea sa, petrecută la 5 noiembrie 1870, Nicolae Jiga a fost personalitatea de prim rang care s-a impus nu numai în Oradea și Bihor, în luptele pentru emanciparea economică, social politică și cultural-bisericească, ci și în viața națională a tuturor românilor. El a fost cel ce a pus bazele învățământului românesc în această parte de țară, un precursor al filantropiei la nivel instituțional, atât de caracteristică poporului român, operă ce avea să fie continuată de Emanuil Gojdu. Pe crucea mormântului său din apropierea Capelei Hașaș, din Cimitirul municipal sunt încrustate cuvintele acestea: „Aici odihnește în Domnul, Nicolae Jiga senior, repausatu la 24 octombrie- 5 noiembrie 1870, în etate de 80 de ani. Familia gelește pe bunul părinte – biserica și națiunea fiulu zelosu și bogatu în fapte filantropice naționale carele fundă unu alumnu națonalu ortodox în Oradea și altulu în Beiușu. Pentru merite au fost decoratu cu „Crucea de aur”.